In 1965, la Universitatea din Pennsylvania, Martin E. P. Seligman a realizat urmatorul experiment: a impartit o serie de caini in doua grupuri si i-a inchis in custi. In podelele acestor custi fusesera introdusi conductori care produceau socuri electrice nepericuloase, dar suparatoare. Cainii dintr-un grup puteau sa opreasca socurile impingand cu botul intr-un carton. Celelalte animale nu aveau nici o influenta asupra situatiei, trebuind sa suporte socurile.  Dupa ce cainii s-au obisnuit cu aceasta ambianta noua, Seligman i-a mutat pe toti in alta cusca, a carei usa era mai putin inalta. Cainii puteau scapa foarte usor de socurile neplacute sarind peste usa. Cainii din primul grup, care invatasera ca pot intreprinde ceva impotriva socurilor, au fugit imediat. Cei din al doilea grup insa si-au acceptat soarta, fara sa-si fructifice sansele de evadare. S-au asezat scancind pe podea si au suportat mai departe socurile. Senzatia de neajutorare pe care o traisera in vechea cusca li se intiparise probabil atat de adanc in minte, incat o proiectau in mod absurd si asupra noii situatii. Astfel, animalele au inceput sa manifeste toate simptomele unei depresii: au inceput sa manance mai putin, si-au pierdut interesul pentru imperechere si joc.

        Un alt experiment evidentiaza ca pofta de viata depinde mult mai mult de felul incare evaluam o situatie decat de felul in care este situatia in sine. O serie de subiecti au fost supusi unei muzici foarte puternice. O parte din ei au putut opri muzica apasand pe un buton, pe cand ceilalti n-au putut face nimic contra ei. Ulterior, cele doua echipe au fost conduse pe rand intr-o incapere in care muzica putea fi oprita prin apasarea unei parghii. Subiectii din primul grup au descoperit parghia foarte repede. Cei din al doilea grup, care inainte fusesera neputinciosi in fata zgomotului s-au resemnat cu soarta. Nici macar nu au incercat sa gaseasca parghia. Oamenii care s-au comportat in acest fel in timpul experimentelor stateau si dupa aceea cuminti intr-un colt, iar cand erau provocati sa participe la un joc nu se straduiau deloc sa castige. Depresivii s-au aratat inca si mai putin capabili sa dezlege ghicitori simple, in conditii de liniste. Se simteau neajutorati si se comportau ca atare.

        In urma acestor tipuri de experimente s-a concluzionat ca depresia se dezvolta atunci cand recompensa sau pedeapsa nu mai sunt legate in mod evident de actiunile organismului. Cand animalele sunt supuse acelor situatii experiemntale in care nu pot controla stimulii cu caracter punitiv dezvolta un sindrom comportamental cunoscut sub numele de neajutorare invatata (learned helplessness). Trasaturile acestui sindrom au o oarecare asemanare cu acelea ale tulburarilor depresive la om, mai ales reducerea activitatii voluntare si scaderea aportului alimentar.

        Aceasta ipoteza a fost ulterior extinsa prin afirmatia lui Abrahamson: depresia apare atunci cand rezultatele extrem de dorite sunt considerate ca improbabile sau cand efectele extrem de adverse sunt considerate ca probabile, iar individul se asteapta ca nici o riposta din partea sa sa nu schimbe probabilitatea acestora.

Citeste si despre

• locul controlului